suma tuturor oamenilor si situatiilor care te lasa gol pe dinauntru si apoi suma tuturor binecuvantarilor. ma contraziceam acum ceva timp cu un baiat despre un cuvant pe care ar trebui sa il purtam cu noi in viata. ai castigat dragutule, da, aveai dreptate, cuvantul este echilibrul. sper totusi acum ca o sa inclin balanta spre bun si frumos. a trecut atata timp de cand ceva mi-a facut sufletul sa zambeasca. am fost invatata sa ofer. si atunci cand nu mai am ce sa ofer sau nu mai pot asta, sa nu ma opresc. pentru ca asta fac luptatorii si intotdeauna mi-au placut povestile cu supereroi.

sunetul unei chitare in fundal, carti, rame foto si oameni plecati de acasa fiecare unde l-a dus viata. abia astept sa va intoarceti, voi imi faceti bine. o zi in care m-am simtit recunoscatoare. mama mea care implineste 45 de ani, e atat de buna si de frumoasa si nu stiu ce as putea face sa ii multumesc pentru tot ce face pentru mine.

dimineata unui examen, in sesiune, ninsoare. paltonul verde, termosul de cafea, capul in pamant. Raluca in statie, zambind. nu imi place frigul si obosita, ma plang. imi spune ca e fericita. ii spun cat imi place vara, marea, aerul, oamenii. imi spune ca nu a mai vazut zapada de 10 ani, ca in Spania nu ninge. moment in care simt cum ma inunda un val de caldura si incep sa ma bucur alaturi de ea. multumesc ca mi-ai aratat cum sa intorc lucrurile in favoarea mea, uitasem, nu a mai fost nimeni sa imi aminteasca. m-am gandit inca o data la tot ce iau fara sa spun multumesc, la faptul ca fiecare suntem un fel de planeta si lucrurile importante pentru noi graviteaza in jurul nostru si asa ne formam propriul univers. 

nu stiu unde ma va duce drumul pe care sunt, dar stiu sigur ca nu imi mai e frica sa merg. daca pana acum am stat si am admirat poteca, copacii, m-am jucat cu norii sau am povestit cu vantul, acestea nu mi-au adus un mare rezultat. experienta e totul. asa ca m-am hotarat sa pornesc. chiar daca e cu mai putini oameni care sa imi tina de frig, se poate. nu se stie ce o sa ma intampine pe parcurs. 

Anunțuri

Notă

cred in oameni frumosi, oameni alaturi de care poti sa cresti. poate ca maturitate inseamna sa accepti persoana care a fost, sa o respecti in ciuda greselilor si sa te bucuri ca acum e din nou pe drumul cel bun. pana la urma si acest drum „bun” e relativ.

totul in jurul meu e despre perspectiva. ploua iar eu trag o linie. calculez cati oameni am pierdut si de ce, apoi cati au venit noi, ce au adus cu ei. cate bagaje mai am si locuri de depozitare. incerc sa fac curatenie in toate locurile din inima mea din care unii sau altii au plecat fara sa adune dupa ei.

ieri am zambit. ma bucur ca ai venit acasa, imi era atat de dor de tine. nu stiu ce ai facut dar mi-ai zguduit lumea din nou ca apoi lucrurile sa cada toate la locul lor. cred ca daca nu veneai si nu aveam atata de invatat iar viitorul meu nu depindea de luna aceasta ma urcam in primul tren. dar am spus mult prea multi de „daca”.

se pare ca perioada asta e caracterizata de ” ce ar fi daca… „, „daca ar fi dupa mine as…” , „daca as putea uite ce as face..” . o sa treaca toate si dupa o sa imi fie dor chiar si de incertitudine.

de fapt, imi e dor. am invatat ca sufletul meu e facut dintr-o combinatie de mare, nisip si praf de stele. imi lipsesc cantece de chitara, concerte, un pahar in plus de bere, plecatul prin tari, fuga catre oameni dragi. imi e dor sa traiesc si altceva. poate ca doar imi lipseste curajul de a infrunta necunoscutul, ofof eu si zona mea de confort se pare ca ne intelegm prea bine.

doar pentru ca am mai pierdut o data nu insemana ca nu am avut de invatat. multumesc pentru tot 🙂

caci in curand va fi vorba despre noi inceputuri…
iar noi mergem inainte pe principiul: ce se mai poate intampla? si asteptam ca toate lucrurile bune si frumoase sa navaleasca peste noi.

poate ca m-am obisnuit cu jumatati de masura. un zambet, o strangere de mana. un telefon sau un mesaj o data la foarte mult timp. poate ca am fost mereu acolo cand ai avut nevoie, sau macar am vrut sa fiu. poate ca am profitat de fiecare ocazie ca sa te vad, ca sa imi dovedesc mie ca esti altfel. am crezut ca daca ma vezi ziua ta e macar putin mai buna, ca iti place sa observi cum cresc. ca esti mandru de mine. ca sunt eu intr-o lume in care toti incearca sa schimbe asta. speram ca o cafea cu scortisoara bauta in fuga sa iti umple sufletul de fericire. credeam ca va veni o zi in care sa ma intrebi cum imi merge si sa ai rabdare sa iti povestesc toate nimicurile, sa ma repet, sa rad si tu sa nu intelegi nimic dar sa imi acorzi toata atentia pentru ca merit, sa nu ma intrerupi, sa mori dupa entuziasmul din vocea mea. credeam ca avem mai multe in comun decat desenele preferate, 18 ani trecuti si ei, muzica de pe rock fm si jocurile stupide pe calculator.

poate ca m-am obisnuit sa nu fiu locul unu in viata ta. si poate nici in a altora. poate ca de aia am trecut prin atatea. se zice ca oamenii fug de relatii din doua motive. ori nu le pasa, ori le pasa prea mult. relatii in general. multumesc pentru tot.

poate ca in final nu ma cunosti deloc si o sa discutam aceleasi banalitati la infinit. poate nu o sa petrecem Craciunul impreuna, poate ne vedem din intamplare sau poate o sa ne acordam nenumarate sanse sa ne gasim si nu vom ajunge la nici un rezultat. oricum, in lumea asta, cine mai depune efort?