reevaluare

ne-am asezat in fata calculatoarelor noastre. eu,cu lacrimi in ochi, agenda cu micul print, ceaiul si intrebarile pregatite. tu, cu rabdare si cu ideea de a face mereu sa ne fie bine. imi oferi un sentiment de acasa, iti multumesc pentru asta.

si asa am inceput sa facem diagrame. da, ca la matematica, dar de data asta masurau timpul. investitia. lucrurile la care renunti si ce primesti in schimb. se pare ca amandoua aveam nevoie de o reorganizare a prioritatilor. face bine la inima sa stiu ca locul meu e acolo undeva sus, chiar daca nu ne-am mai vazut de ceva timp. iar cuvantul acesta „timp”. nu mai stiu cand s-a terminat vara si cand au inceput sa cada frunzele. ce mult mi-ar mai placea acum nisipul, marea, aerul sarat. intotdeauna am crezut ca si marea face bine la suflet. 

am vorbit si despre stres, despre unde se duce energia si cand apare disperarea. mereu la tine gasesc raspunsuri. am ajuns la concluzia ca sunt zile in care avem doar 2-3 ore, fiecare pentru ea, ce trebuie distribuite foarte bine. si urmeaza intrebarea: pe mine ce ma face fericit? familia, prietenii, cafeneaua din colt, cartea pe care s-a pus praful si de care doresc de mult sa ma apuc, serialul pe care vreau sa il urmaresc, internetul, sportul? Si oare cum gasesc un echilibru intre tot ce mi se intampla si tot ce vreau sa mi se intample? 

mi-ai spus ca asa sunt oamenii, intotdeauna constientizeaza ultimii cand ceva important se intampla in viata lor. cand ceva semnificativ se construieste datorita lor sau se darama. am zambit trist monitorului si am asteptat sa vad cum se continua discutia. 

iti explicam cat de important e sa nu renunt la mine, la ce ma face fericita acum. ca apreciez momentele in care stau eu cu mine, ca in viata celor care ofera vine un moment cand obosesc si am nevoie sa imi revin, sa fac pace cu mine si cu ceilalti, in plus, nu sunt foarte multi oameni care ofera ceva in schimb dar e important sa continui sa faci bine pentru ca asta te face complet.

mi-ai reamintit ca a lua problemele, a le ascunde sub covor si a te preface ca nu exista nu e o solutie, sau daca e, e doar de moment. vine o vreme cand sub covor se tot aduna si trebuie sa faci curat, si e mult mai greu. ca ma simt sufocata. ca trebuie sa invat sa renunt la tot ce nu mai pot cuprinde. la anumite activitati, la oameni noi, frumosi, de la care am ce invata. sa le zic acestora ca timpul (iar cuvantul acesta) nu imi permite, fara a fi superficiala. ca nu mai trebuie sa tin cont de alte nevoi, ca trebuie sa imi vad proritatile. ca o sa invat sa exclud orice nu e prioritate.

ti-am pus o intrebare potrivita: cand ai inceput sa te schimbi asa? cand petreci foarte mult timp cu o persoana incepi sa nu mai observi micile schimbari, apoi timpul (da, iar timpul) trece si realizezi ca sunt mari schimbari. nu stiam daca si tu ai sentimentul ca nu te mai identifici cu tine. mi-ai zis ca te-ai pierdut de mult dar uneori te mai gasesti, poate se datoreaza faptului ca mai vizitezi vechile incaperi ale sufletului tau. 

nu stiam daca e mai important sa fiu autentica sau sa construiesc o alta eu, care nu stiu cum va arata si daca imi va placea. „ramai, dar nu uita ca totul se transforma, tu, eu, universul. daca nu o poti pastra pe cea autentica, de ce nu o transformi pe cea noua? de ce nu o faci frumoasa? ” asta a fost raspunsul tau. practic, varianta mea cea noua, varianta ta cea noua e conditionata de anumite situatii din prezent. mi-am dat apoi seama ca intotdeauna ma ajuti sa ma regasesc si am continuat. am realizat atunci ca motivul pentru care ma trezesc in fiecare dimineata bosumflata il reprezinta faptul ca sunt blocata intr-o versiune trecuta a mea pe care o apreciez enorm si nu concep a-i face loc versiunii prezente sau viitoare. 

am lasat discutia in aer, te-am intrebat ce faci cand ti-e dor de tine. mi-ai spus ca nimic momentan si a ras amandoua cu gandul ca asta nu e o solutie. stiam amandoua ca avem sclipiri in ochi si ca putem sa gasim mereu solutii. maine e despre o noua abordare, multumesc pentru tot ce faci pentru mine. 

 

 

cred in oameni frumosi, oameni alaturi de care poti sa cresti. poate ca maturitate inseamna sa accepti persoana care a fost, sa o respecti in ciuda greselilor si sa te bucuri ca acum e din nou pe drumul cel bun. pana la urma si acest drum „bun” e relativ.

totul in jurul meu e despre perspectiva. ploua iar eu trag o linie. calculez cati oameni am pierdut si de ce, apoi cati au venit noi, ce au adus cu ei. cate bagaje mai am si locuri de depozitare. incerc sa fac curatenie in toate locurile din inima mea din care unii sau altii au plecat fara sa adune dupa ei.

ieri am zambit. ma bucur ca ai venit acasa, imi era atat de dor de tine. nu stiu ce ai facut dar mi-ai zguduit lumea din nou ca apoi lucrurile sa cada toate la locul lor. cred ca daca nu veneai si nu aveam atata de invatat iar viitorul meu nu depindea de luna aceasta ma urcam in primul tren. dar am spus mult prea multi de „daca”.

se pare ca perioada asta e caracterizata de ” ce ar fi daca… „, „daca ar fi dupa mine as…” , „daca as putea uite ce as face..” . o sa treaca toate si dupa o sa imi fie dor chiar si de incertitudine.

de fapt, imi e dor. am invatat ca sufletul meu e facut dintr-o combinatie de mare, nisip si praf de stele. imi lipsesc cantece de chitara, concerte, un pahar in plus de bere, plecatul prin tari, fuga catre oameni dragi. imi e dor sa traiesc si altceva. poate ca doar imi lipseste curajul de a infrunta necunoscutul, ofof eu si zona mea de confort se pare ca ne intelegm prea bine.

doar pentru ca am mai pierdut o data nu insemana ca nu am avut de invatat. multumesc pentru tot 🙂

caci in curand va fi vorba despre noi inceputuri…
iar noi mergem inainte pe principiul: ce se mai poate intampla? si asteptam ca toate lucrurile bune si frumoase sa navaleasca peste noi.

am invatat ca nu trebuie niciodata sa te opresti din a darui. a darui din timpul tau, din experientele tale, din sufletul tau. am invatat cat de important este sa nu mai judeci, sa spui ce simti si sa cresti impreuna cu cineva.

acele momente

si parca atunci cand recunosti lucruri pe care le-ai ascuns atata timp de tine si de ceilalti si sufletul iti este mai usor… dragi momente de sinceritate, unde v-ati ascuns?

a fost odata…

nu mai intelegi nimic. ai fost obisnuit sa ai lumea la picioarele tale si te-ai trezit intr-o zi ca ti s-a luat tot. nu e nedrept ci doar o lectie pe care trebuie sa o inveti. intotdeauna ti-am zis ca oamenii sunt rai si ca incearca in permanenta sa te distruga, nu neaparat ca ar avea ceva cu tine, poate chiar si din plictiseala. nu mi-ai dat atentie. nu mai stralucesti si ti se pare ca lumea se uita la tine ciudat. nu mai esti tu. cineva ti-a furat sufletul. nu mai ai gandirea aia filozofica cu care scoteai pe oricine din cacat. nu mai exista persoane care sa isi doreasca sa fie ca tine. iti place asa? te simti bine?

PS: stiu ca vei citi asta. m-am saturat sa fiu eu cea care sa te prinda atunci cand cazi.