reevaluare

ne-am asezat in fata calculatoarelor noastre. eu,cu lacrimi in ochi, agenda cu micul print, ceaiul si intrebarile pregatite. tu, cu rabdare si cu ideea de a face mereu sa ne fie bine. imi oferi un sentiment de acasa, iti multumesc pentru asta.

si asa am inceput sa facem diagrame. da, ca la matematica, dar de data asta masurau timpul. investitia. lucrurile la care renunti si ce primesti in schimb. se pare ca amandoua aveam nevoie de o reorganizare a prioritatilor. face bine la inima sa stiu ca locul meu e acolo undeva sus, chiar daca nu ne-am mai vazut de ceva timp. iar cuvantul acesta „timp”. nu mai stiu cand s-a terminat vara si cand au inceput sa cada frunzele. ce mult mi-ar mai placea acum nisipul, marea, aerul sarat. intotdeauna am crezut ca si marea face bine la suflet. 

am vorbit si despre stres, despre unde se duce energia si cand apare disperarea. mereu la tine gasesc raspunsuri. am ajuns la concluzia ca sunt zile in care avem doar 2-3 ore, fiecare pentru ea, ce trebuie distribuite foarte bine. si urmeaza intrebarea: pe mine ce ma face fericit? familia, prietenii, cafeneaua din colt, cartea pe care s-a pus praful si de care doresc de mult sa ma apuc, serialul pe care vreau sa il urmaresc, internetul, sportul? Si oare cum gasesc un echilibru intre tot ce mi se intampla si tot ce vreau sa mi se intample? 

mi-ai spus ca asa sunt oamenii, intotdeauna constientizeaza ultimii cand ceva important se intampla in viata lor. cand ceva semnificativ se construieste datorita lor sau se darama. am zambit trist monitorului si am asteptat sa vad cum se continua discutia. 

iti explicam cat de important e sa nu renunt la mine, la ce ma face fericita acum. ca apreciez momentele in care stau eu cu mine, ca in viata celor care ofera vine un moment cand obosesc si am nevoie sa imi revin, sa fac pace cu mine si cu ceilalti, in plus, nu sunt foarte multi oameni care ofera ceva in schimb dar e important sa continui sa faci bine pentru ca asta te face complet.

mi-ai reamintit ca a lua problemele, a le ascunde sub covor si a te preface ca nu exista nu e o solutie, sau daca e, e doar de moment. vine o vreme cand sub covor se tot aduna si trebuie sa faci curat, si e mult mai greu. ca ma simt sufocata. ca trebuie sa invat sa renunt la tot ce nu mai pot cuprinde. la anumite activitati, la oameni noi, frumosi, de la care am ce invata. sa le zic acestora ca timpul (iar cuvantul acesta) nu imi permite, fara a fi superficiala. ca nu mai trebuie sa tin cont de alte nevoi, ca trebuie sa imi vad proritatile. ca o sa invat sa exclud orice nu e prioritate.

ti-am pus o intrebare potrivita: cand ai inceput sa te schimbi asa? cand petreci foarte mult timp cu o persoana incepi sa nu mai observi micile schimbari, apoi timpul (da, iar timpul) trece si realizezi ca sunt mari schimbari. nu stiam daca si tu ai sentimentul ca nu te mai identifici cu tine. mi-ai zis ca te-ai pierdut de mult dar uneori te mai gasesti, poate se datoreaza faptului ca mai vizitezi vechile incaperi ale sufletului tau. 

nu stiam daca e mai important sa fiu autentica sau sa construiesc o alta eu, care nu stiu cum va arata si daca imi va placea. „ramai, dar nu uita ca totul se transforma, tu, eu, universul. daca nu o poti pastra pe cea autentica, de ce nu o transformi pe cea noua? de ce nu o faci frumoasa? ” asta a fost raspunsul tau. practic, varianta mea cea noua, varianta ta cea noua e conditionata de anumite situatii din prezent. mi-am dat apoi seama ca intotdeauna ma ajuti sa ma regasesc si am continuat. am realizat atunci ca motivul pentru care ma trezesc in fiecare dimineata bosumflata il reprezinta faptul ca sunt blocata intr-o versiune trecuta a mea pe care o apreciez enorm si nu concep a-i face loc versiunii prezente sau viitoare. 

am lasat discutia in aer, te-am intrebat ce faci cand ti-e dor de tine. mi-ai spus ca nimic momentan si a ras amandoua cu gandul ca asta nu e o solutie. stiam amandoua ca avem sclipiri in ochi si ca putem sa gasim mereu solutii. maine e despre o noua abordare, multumesc pentru tot ce faci pentru mine. 

 

 

am invatat ca nu trebuie niciodata sa te opresti din a darui. a darui din timpul tau, din experientele tale, din sufletul tau. am invatat cat de important este sa nu mai judeci, sa spui ce simti si sa cresti impreuna cu cineva.

Dimineti

Mirosul diminetilor de Mai. ochii obositi, zambetul larg. cana de cafea cu lapte de pe noptiera, vaza cu liliac de pe birou. dorinta de a avea o zi frumoasa, responsabilitatea pe care o ai cand incerci sa devii un model pentru ceilalti, in momentul in care incerci sa inspiri. imbracatul pe apucate, floarea din par. fuga dupa autobuz, pierderea lui. mersul pe jos, praful, agitatia. lumea exterioara. dragostea de ceva la care nu te astepti. esecuri, asteptari, castig. tragem aer in piept, ne uitam la cei din jur si zambim. incercam sa ii protejam, sa le fim alaturi. se poate sa iti placa oamenii dar sa nu ai incredere in ei? poti sa iubesti ceva in care nu crezi? suntem atenti, incercam sa nu pierdem nici o intamplare din jurul nostru si totusi, cateodata ne luam timp pentru noi. Ne luam timp sa lasam viata sa curga, sa faca ce vrea. acceptam cu curaj necunoscutul si ne mandrim ca am ajuns pana aici.

alegoria broscutelor

se pare ca azi timpul ma lasa sa fac ce vreau eu, nu mai are energie sa fuga pe langa mine. din blog in blog, am dat de „alegoria broscutelor”. imi uitasem de ea, de ceea ce transmite. vreau sa invatam sau sa ne reamintim puterea cuvintelor si increderea in fortele proprii.

„Alegoria broscutelor:
A fost odata un grup de broscute care vroiau sa se ia la intrecere.
Telul lor era sa ajunga in varful unui turn foarte inalt.
Se adunsaera deja multi spectatori, pentru a urmari cursa si a le incuraja pe broscute. Cursa urma sa inceapa. Totusi, dintre spectatori nu credea nici unul ca vreuna dintre broscute va reusi sa ajunga in varful turnului. Tot ce se auzea erau exclamatii de genul: „Oh, ce obositor!!! Nu vor reusi niciodata sa ajunga sus!” sau: „Nici nu au cum sa reuseasca, turnul este mult prea inalt!”
Broscutele incepura sa abandoneze cu exceptia uneia singure, care se catara vioaie mai departe.
Spectatorii continuau sa strige: „E mult prea obositor! Nu va putea nimeni sa ajunga sus!”
Tot mai multe broscute se resemnau si abandonau, doar una singura se catara consecvent mai departe. Nu voia cu nici un chip sa abandoneze!
In final renuntasera toate, cu exceptia acelei broscute, care cu o imensa ambitie si rezistenta reusi sa ajunga singura in varful turnului!
Dupa aceea, toate celelalte broscute si toti spectatorii au vrut sa afle cum a reusit broscuta sa ajunga totusi in varf, dupa ce toate celelalte se vazusera nevoite sa abandoneze cursa!
Unul din spectatori se duse la broscuta s-o intrebe cum de a reusit sa faca un efort atat de mare si sa ajunga in varful turnului.
Asa a aflat ca broscuta invingatoare era surda.

Morala?
Nu asculta niciodata pe oamenii care au prostul obicei de a fi intotdeauna negativi si pesimisti fiindca ei iti rapesc cele mai frumoase dorinte si sperante pe care le porti in suflet!
Gandeste-te mereu la puterea cuvintelor, caci tot ceea ce auzi sau citesti te influenteaza in ceea ce faci!”

acum, dupa ce am mai citit o data asta cu voi, stiu sigur ca sunt pe partea cea buna. intotdeauna am incurajat oamenii care au avut un vis. oamenii care cred in ceva. voi, de ce parte sunteti? aveti un vis pentru care luptati in fiecare zi?

si in final, noapte buna 🙂

azi este o zi speciala

iubesc momentul in care ajung acasa, obosita dupa o zi plina, ma schimb de hainele bune si ma arunc in patul meu nefacut. imi place linistea si imi place ca am laptop. asta inseamna ca pot sa stau in pat la calculator. imi place zgomotul tastelor. nu ma deranjeaza masinile care trec pe podul de langa blocul meu si care fac galagie pentru ca e geamul deschis. ma bucur de soare, de caldura. ma bucur de ziua de azi, de faptul ca e luni, de faptul ca a inceput scoala. imi era dor de radio, imi era dor sa pun muzica pe holuri. imi era dor de fete, de glumele noastre, de povestile pe furis in ore. imi era dor de mancarea de la scoala, de cornul dulce cu miere. imi era dor de echipa de vountari, de zambetele lor. m-am trezit azi dimineata si eram…eu. aveam chef sa fiu eu, sa rad, sa ascult, sa sar, sa ma agit, sa rad iar, sa repet acelasi lucru de 40 de milioane de ori. mi-a trecut repede timpul. am fost la cumparaturi. am stat pe terasa, am baut o cafea in patru culori, am admirat orasul. mi-a intrat soarele in ochi si norii s-au jucat iar cu mine. am venit pe jos acasa. am facut cadouri din suflet. am gatit si iar am scos atata de mult fum incat vecinii au crezut ca mi-a luat foc apartamentul.

iubesc prietenii vechi cu care vorbesc prin mesaje. iubesc murele congelate ca desert si pozele de pe tumblr. ma apuc de editat filmulete pentru un proiect cu voluntarii mei. v-am mai spus oare, ca imi place mult ziua de azi? uite cate am facut pana acum si inca mai am timp pana ma pun la somn. cand termin treaba, ma pot uita la desene sau pot sa ascult VH1 in timp ce citesc. o sa va aduc aminte cat de grozavi sunteti si ca toate lucrurile in care credeti sunt realizabile. o sa va aduc aminte ca sunteti speciali, ca meritati tot ce e mai bun pentru voi. si ca aveti timp, doar ca trebuie sa invatati sa va organizati. va invit sa va ganditi la toate intamplarile frumoase pe pacursul unei zile, la lucrurile mici care conteaza cel mai mult, la ce va face fericiti.

azi este o zi speciala pentru ca ne amintim sa fim recunoscatori. pentru cine suntem si pentru tot ce avem.

si va las cu Mesajul celor de la Motivonti, pentru cei care au dificultati cand vine vorba de prima zi a saptamanii: ” E luni si probabil nu esti prea entuziasmat. Dar entuziasmeaza-te! Caci azi vei fi maret! Nimic maret nu a fost vreodata realizat fara entuziasm”. E primul lor mesaj, sper ca v-a lasat cu un gand bun 🙂